Mereu in varf cu Profitshare

Postat pe 6.06.2013 de catre Raluca

cover-k

Afiliatul nostru, Sorin Vlaicu, a inceput in urma cu cateva luni o calatorie extinsa in Africa, culminand pana acum cu urcarea pe cel mai inalt munte al continentului, muntele Kilimanjaro – inaltime 5895 m. Calatoria lui continua si, pe langa cucerirea Kilimanjaro, Sorin include si actiuni de ajutorare pentru comunitatile locale, fara sa scape din vedere afilierea pe care o face acum de la distanta.

Ne bucuram enorm ca, prin intermediul Profitshare, am putut sa il sustinem pe Sorin in drumul sau spre varf.

Performanta lui Sorin, atat pe cel mai inalt munte din Africa, cat si din cadrul retelei Profitshare, au fost atinse prin ambitie si multa munca.

I-am tinut pumnii lui Sorin pe parcursul ascensiunii sale, iar el ne-a povestit in detaliu cum decurge drumul unui afiliat spre varf.

crengute

Debutul in afiliere

Cauza – efect, cauza – efect. Un lucru negativ poate duce la unul pozitiv. Mai multe lucruri negative te pot duce catre depresie. Nu si in cazul meu. Cauzele nu sunt importante. Efectele, insa, se vad si in zilele de astazi.

Am inceput afilierea intr-un moment de cumpana din viata mea – deodata aveam prea mult timp liber si nevoie de bani. Afilierea probabil a inceput citind unul din sutele de bloguri (din varii domenii) la care sunt abonat si pe care obisnuiam sa le citesc. Momentan, timp de ele nu mai este, dar ajungem si la partea aceasta in curand.

Pana la emag.profitshare au fost mai multe incercari nereusite: am inceput gresit, atacand piata de afiliere de afara, nestiind cu ce se mananca. Acum sunt de parere: DO IT LOCAL; deoarece cunosti mult mai bine piata locala si iti poti urmari adversarii mult mai bine.

Precum Fat-Frumos am crescut de la luna la luna, click cu click, conversie cu conversie. Profitul in cea mai mare parte a fost investit; stiam ca este vorba de o investitie pe termen lung. Cred ca am gandit ca un om de afacere matur, ce stie ca profitul se obtine greu si pe termen lung, nu pe termen scurt.

Succesul s-a datorat in primul rand muncii. In momentul respectiv nimeni nu facea afiliere AdWords la nivelul de targetare pe care l-am gandit. Pentru mine a aparut bineinteles si concurenta, pe care am reusit sa o devansez prin marirea bid-urilor.

Punctul de contitura a fost Black Friday 2011; o zi cat jumatate de an; zi ce mi-a permis sa trec la un nivel de super-afiliat.

Planificarea calatoriei

Dupa 2 ani de freelancer si afiliere, venise timpul pentru ceva diferit. Calatoria a fost mereu o pasiune. Banii pusi deoparte din afiliere erau de ajuns pentru 2 ani de calatorie tip backpacker, adica low cost. Inainte de Africa calatorisem prin 20 si ceva de tari. Insa nu voiam doar sa calatoresc, ci sa fac ceva si pentru comunitatile locale. Uganda a fost o alegere prin ricoseu: initial, dupa o luna cu amici in Ethiopia, urma perioada de voluntariat in Kenya, dar acolo se apropiau alegerile, situatia era incordata si nimeni nu imi recomanda sa ma duc. Uganda parea sa fie prietenoasa. In realitate a fost si nu a fost prietenoasa, dar nu asta conteaza. Experienta traita, zilele alaturi de micutii mei elevi de 2-3 ani vor fi mereu pastrate cu drag in memorie.

Imi place sa planific; acest lucru a adus neplaceri, dar si multe lucruri pozitive. La fel, nici afilierea fara planificare nu duce la nimic pozitiv. Traseul African a fost schimbat de cateva ori in parcusul a cateva luni. Insa de la inceput stiam ca va fi si Tanzania pe lista si, implicit, urcarea pe acoperisul Africii – Kilimanjaro. Planurile de pregatire au fost date mereu peste cap de clima prea calduroasa, iar unde nu intervenea clima, intervenea starea de spirit de vacata – intr-un cuvant, lenea. Imi promisesem ca in ultimele 3 saptamani voi incerca sa ajung la un nivel fizic optim pentru catarare. Insa urcarea planificata la mijlocul lunii iunie s-a devansat cu 3 saptamani, la finalul lunii mai. Asa ca perioadele de “pregatire” s-au tradus printr-un jogging in Johannesburg si o urcare pe un munte-deal de 2700 m in Rwnada. Norocul meu a fost altitudinea la care m-am aflat in general in Africa – la peste 1800 m in majoritatea timpului.

Nu stiu pe ce ruta a urcat Andreea Marin, dar eu nu am ales-o pe ce mai usoara, Marangu sau Coca-Cola, ci ruta Machame, denumita si Whisky. Nu ma intrebati de ce; nu am vazut nicio sticla de whisky pe traseu.

Stiam ca zilele vor fi lungi, de la 5 la 8 ore de urcat pe zi. Imi era frica de inconstanta mea; stiam ca sunt in stare sa duc la capat doar o zi, doua. Intrebarea era daca puteam termina cele 6 zile consecutive de urcare si de coborare.

Primele zile de urcare

Prima zi a inceput incet, „pole, pole” cum se spune prin Tanzania. Cele 6 ore de urcat au fost parcurse in ritm de melc. Traseul, prin padurea tropicala, ce arata ca Jurassic Park, a fost mai degreba o plimbare prin parc; nici foarte usoara, dar nici prea grea. A urmat oprirea la 3000 m, la Machame Hut.

In ziua a doua de la Machame Hut-Shira Camp lucrurile au inceput sa se schimbe; peisajul forestier s-a transformat in peisaj semi-desertic cu bolovani si buruieni. Soarele si-a facut si el aparitia. De la 3000 metri s-a ajuns la 3850 metri.

Ziua 3 s-a dovedit a fi si cea mai grea. O zi menita pentru aclimatizare. De la 3850 m urma sa urcam la Lava Tower, pe la 4600 m, urmand sa coboram din nou in tabara Barronco Hut, la 3950 m. Presiunea si altitudinea au inceput sa isi puna amprenta. Inclusiv oboseala acumulata dupa cateva nopti aproape nedormite in cort, la temperaturi destul de mici. Chiar imbracat cu 3-4 haine si sac de dormit, frigul tot si-a facut loc. Nu stiu ce a fost mai greu in acea zi: urcarea la 4500 m sau coborarea pe ploaie pana la tabara. Trebuie sa spun sa urasc coborarile. Imi place mereu sa fiu in urcare, in top.

Programul zilnic in cele 6 zile nu a fost diferit: trezirea la ora 6:30, spalarea pe fata dintr-un bol micut, verde, micul dejun cu porridge, omleta, ceai, gem si Milo, dupa care ziua de urcare poate incepe. Urcari cu durata de la 5 la 7 ore, in functie de zi. Seara se termina cu cina de la ora 6-7, verificarea  tensiunii si a nivelului de oxygen si somn, de la ora 7-8 pana dimineata. Doar ultima zi a fost putin diferita.

Ziua 4: urcarea pana la tabara de baza de la 4800 m, de unde porneste urcarea finala, a inceput cu escaladarea peretelui Barranco – in unele momente poti chiar saruta roca. Nu a fost extrem de periculos, dar nici floare la ureche. Ziua a continuat cu o coborare infernala, urmata de o urcare si mai infernala. A urmat pauza de pranz in tabara Karanga si din nou la drum 3 ore printr-o zona desertica si un soare arzator.

Ora 17 si punctul de start, de escaladere a varfului ne astepta cu un vant destul de puternic. Iata-ma la 4600 m, deja un record pentru mine, in tabara Barafu Camp. Credeti ca ziua se terminase? Abia incepuse. Dupa un somn de 4 ore, din care am reusit sa dorm doar 2 ore, a inceput urcarea. La miezul noptii m-am trezit si am luat micul dejun – inainte era un ceai, acum l-am inlocuit cu lapte si biscuiti. Vantul si frigul erau omniprezenti. Am putut incepe urcarea doar cu frontala in fata. „Pole, pole”, ca doar e intuneric si totul se produce mai mult din inertie. Lucrul pozitiv al urcarii noaptea e ca nu iti dai seama cat mai e pana in varf; vezi, poate, doar luminile de la celelate frontale ale persoanelor ce au inceput urcarea mai devreme.

Primul moment de cumpana a intervenit dupa nici o ora. Mult prea multe haine au dus la o supraincalzire. O pauza de cateva minute, o bucata de ciocolata si o gura de apa m-au readus pe calea cea buna. Pauzele erau scurte si rare. Ghizii ne incurajau tot timpul si ne spuneau sa nu adormim. La un popas, inchizand ochii 2 secunde, mai aveam putin si adormeam. Trebuie amintit ca in ultimele 48 de ore, cel mult 6 au fost somn. Restul doar ucari si coborari. Dar nu ne plangeam; doar noi alesesem sa facem acest lucru.

Distanta pe munte se traduce in timpul in care luna traverseaza intunericul cerului si momentul in care apar zorile zilei. In acel moment stii ca esti aproape de final si calvarul este pe final. Ori cel putin asa credeam. Era doar inceputul.

Atingerea varfului

Finalul a fost greu. Altitudinea incepuse sa isi puna amprenta din ce in ce mai mult. „Stella Point urmeaza”, ne spune ghidul. Unul din varfurile muntelui Kilimajaro. Am avut impresia ca o sa ajungem la el si ca varful e in directia opusa. Dupa o cotitura la stanga, in final se vedea un panou. Prima reactia a fost „GATA, am reusit, sunt pe varf. I DID IT!”, insa era Stella Point, nu Uhuru Summit.

Epuizat, fara pic de energie, ametit si cu vederea in ceata, m-am dus la ghid si i-am zis ca nu mai pot; vreau sa cobor, ca nu mai aveam nici cea mai mica energie disponibila sa urc inca 45 m pana in varf. El a venit cu un tub de oxygen, ridicandu-mi nivelul de la 65% la 87%. Oxigen era, insa energia o declarasem pierduta de mult.

Cu pasi de melc am inceput sa urc din nou; vantul era extrem de puteric si a reusit de 2 ori sa ma darame in zapada. La jumatatea drumului, decisesem din nou sa renunt. Norocul meu s-a numit Merly, o olandeza din grup ce m-a ridicat din starea de renuntare, zicand sa ii urmaresc pasii. Pas cu pas am inceput din nou sa merg.

Momentul vederii semnului iti da o energie nebanuita. Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns in varf a fost sa ma asez. Nu sa tip, sa ma bucur sau sa ma urc pe podium. Sa ma asez. O gura de apa, care era aproape gheata si cativa biscuiti si subit am avut din nou vlaga! Au urmat pozele pe un varf infernal.

Credeti ca se terminase totul? A urmat o coborare de 5 ore prin grohotis si pietris. Picioarele erau deja greu incercate. O scurta pauza de masa si 30 minute de somn la baza si din nou coborare. 7 ore de data aceasta. O ora in plus in cazul meu, deoarece ranile produse de ghete incepusera sa doara din ce in ce mai mult.

Pole, pole. Pas cu pas – asa este si in afiliere. Trebuie sa incepi de jos ca sa ajungi sus. Nu poti sari etape pentru ca apoi poti ramane fara oxigen.

Varful muntelui nu poate fi atins de catre incepatori fara pregatire. Afilierea de asemenea. Insa toata lumea poate incerca; fie muntele, fie afilierea. Este loc pentru toti. Insa nu toti vor ajunge in top. Rata de success pe Kilimanjaro este de 40%. Cred ca in afiliere este si mai putin.

Muntele inseamna pasiune si afilierea de asemenea. Fara pasiune nu exista rezultate.

Drumul spre varf a fost lung, greu si cu multe obstacole. Nu poti ajunge acolo intr-o singura zi. Cele 6 zile de urcare se traduc, nu prin 3 ani de munca, ci prin 6. Pregatirea este esentiala.

crengute

Sorin isi continua calatoria pe continentul african si puteti sa ii urmariti parcursul pe website-ul sau, www.kikijourney.com. Totodata, in limita timpului disponibil, el se va bucura sa va raspunda la intrebarile voastre legate de afiliere in comentariile de mai jos.

Va dorim si voua sa reusiti sa atingeti cele mai inalte performante in orice domeniu va pasioneaza, dar mai ales in afiliere!

Distribuie articolul pe:
TwitterFacebook
The following two tabs change content below.

Tag-uri: , , ,

Mereu in varf cu Profitshare

Postat pe 6.06.2013 de catre Raluca

cover-k

Afiliatul nostru, Sorin Vlaicu, a inceput in urma cu cateva luni o calatorie extinsa in Africa, culminand pana acum cu urcarea pe cel mai inalt munte al continentului, muntele Kilimanjaro – inaltime 5895 m. Calatoria lui continua si, pe langa cucerirea Kilimanjaro, Sorin include si actiuni de ajutorare pentru comunitatile locale, fara sa scape din vedere afilierea pe care o face acum de la distanta.

Ne bucuram enorm ca, prin intermediul Profitshare, am putut sa il sustinem pe Sorin in drumul sau spre varf.

Performanta lui Sorin, atat pe cel mai inalt munte din Africa, cat si din cadrul retelei Profitshare, au fost atinse prin ambitie si multa munca.

I-am tinut pumnii lui Sorin pe parcursul ascensiunii sale, iar el ne-a povestit in detaliu cum decurge drumul unui afiliat spre varf.

crengute

Debutul in afiliere

Cauza – efect, cauza – efect. Un lucru negativ poate duce la unul pozitiv. Mai multe lucruri negative te pot duce catre depresie. Nu si in cazul meu. Cauzele nu sunt importante. Efectele, insa, se vad si in zilele de astazi.

Am inceput afilierea intr-un moment de cumpana din viata mea – deodata aveam prea mult timp liber si nevoie de bani. Afilierea probabil a inceput citind unul din sutele de bloguri (din varii domenii) la care sunt abonat si pe care obisnuiam sa le citesc. Momentan, timp de ele nu mai este, dar ajungem si la partea aceasta in curand.

Pana la emag.profitshare au fost mai multe incercari nereusite: am inceput gresit, atacand piata de afiliere de afara, nestiind cu ce se mananca. Acum sunt de parere: DO IT LOCAL; deoarece cunosti mult mai bine piata locala si iti poti urmari adversarii mult mai bine.

Precum Fat-Frumos am crescut de la luna la luna, click cu click, conversie cu conversie. Profitul in cea mai mare parte a fost investit; stiam ca este vorba de o investitie pe termen lung. Cred ca am gandit ca un om de afacere matur, ce stie ca profitul se obtine greu si pe termen lung, nu pe termen scurt.

Succesul s-a datorat in primul rand muncii. In momentul respectiv nimeni nu facea afiliere AdWords la nivelul de targetare pe care l-am gandit. Pentru mine a aparut bineinteles si concurenta, pe care am reusit sa o devansez prin marirea bid-urilor.

Punctul de contitura a fost Black Friday 2011; o zi cat jumatate de an; zi ce mi-a permis sa trec la un nivel de super-afiliat.

Planificarea calatoriei

Dupa 2 ani de freelancer si afiliere, venise timpul pentru ceva diferit. Calatoria a fost mereu o pasiune. Banii pusi deoparte din afiliere erau de ajuns pentru 2 ani de calatorie tip backpacker, adica low cost. Inainte de Africa calatorisem prin 20 si ceva de tari. Insa nu voiam doar sa calatoresc, ci sa fac ceva si pentru comunitatile locale. Uganda a fost o alegere prin ricoseu: initial, dupa o luna cu amici in Ethiopia, urma perioada de voluntariat in Kenya, dar acolo se apropiau alegerile, situatia era incordata si nimeni nu imi recomanda sa ma duc. Uganda parea sa fie prietenoasa. In realitate a fost si nu a fost prietenoasa, dar nu asta conteaza. Experienta traita, zilele alaturi de micutii mei elevi de 2-3 ani vor fi mereu pastrate cu drag in memorie.

Imi place sa planific; acest lucru a adus neplaceri, dar si multe lucruri pozitive. La fel, nici afilierea fara planificare nu duce la nimic pozitiv. Traseul African a fost schimbat de cateva ori in parcusul a cateva luni. Insa de la inceput stiam ca va fi si Tanzania pe lista si, implicit, urcarea pe acoperisul Africii – Kilimanjaro. Planurile de pregatire au fost date mereu peste cap de clima prea calduroasa, iar unde nu intervenea clima, intervenea starea de spirit de vacata – intr-un cuvant, lenea. Imi promisesem ca in ultimele 3 saptamani voi incerca sa ajung la un nivel fizic optim pentru catarare. Insa urcarea planificata la mijlocul lunii iunie s-a devansat cu 3 saptamani, la finalul lunii mai. Asa ca perioadele de “pregatire” s-au tradus printr-un jogging in Johannesburg si o urcare pe un munte-deal de 2700 m in Rwnada. Norocul meu a fost altitudinea la care m-am aflat in general in Africa – la peste 1800 m in majoritatea timpului.

Nu stiu pe ce ruta a urcat Andreea Marin, dar eu nu am ales-o pe ce mai usoara, Marangu sau Coca-Cola, ci ruta Machame, denumita si Whisky. Nu ma intrebati de ce; nu am vazut nicio sticla de whisky pe traseu.

Stiam ca zilele vor fi lungi, de la 5 la 8 ore de urcat pe zi. Imi era frica de inconstanta mea; stiam ca sunt in stare sa duc la capat doar o zi, doua. Intrebarea era daca puteam termina cele 6 zile consecutive de urcare si de coborare.

Primele zile de urcare

Prima zi a inceput incet, „pole, pole” cum se spune prin Tanzania. Cele 6 ore de urcat au fost parcurse in ritm de melc. Traseul, prin padurea tropicala, ce arata ca Jurassic Park, a fost mai degreba o plimbare prin parc; nici foarte usoara, dar nici prea grea. A urmat oprirea la 3000 m, la Machame Hut.

In ziua a doua de la Machame Hut-Shira Camp lucrurile au inceput sa se schimbe; peisajul forestier s-a transformat in peisaj semi-desertic cu bolovani si buruieni. Soarele si-a facut si el aparitia. De la 3000 metri s-a ajuns la 3850 metri.

Ziua 3 s-a dovedit a fi si cea mai grea. O zi menita pentru aclimatizare. De la 3850 m urma sa urcam la Lava Tower, pe la 4600 m, urmand sa coboram din nou in tabara Barronco Hut, la 3950 m. Presiunea si altitudinea au inceput sa isi puna amprenta. Inclusiv oboseala acumulata dupa cateva nopti aproape nedormite in cort, la temperaturi destul de mici. Chiar imbracat cu 3-4 haine si sac de dormit, frigul tot si-a facut loc. Nu stiu ce a fost mai greu in acea zi: urcarea la 4500 m sau coborarea pe ploaie pana la tabara. Trebuie sa spun sa urasc coborarile. Imi place mereu sa fiu in urcare, in top.

Programul zilnic in cele 6 zile nu a fost diferit: trezirea la ora 6:30, spalarea pe fata dintr-un bol micut, verde, micul dejun cu porridge, omleta, ceai, gem si Milo, dupa care ziua de urcare poate incepe. Urcari cu durata de la 5 la 7 ore, in functie de zi. Seara se termina cu cina de la ora 6-7, verificarea  tensiunii si a nivelului de oxygen si somn, de la ora 7-8 pana dimineata. Doar ultima zi a fost putin diferita.

Ziua 4: urcarea pana la tabara de baza de la 4800 m, de unde porneste urcarea finala, a inceput cu escaladarea peretelui Barranco – in unele momente poti chiar saruta roca. Nu a fost extrem de periculos, dar nici floare la ureche. Ziua a continuat cu o coborare infernala, urmata de o urcare si mai infernala. A urmat pauza de pranz in tabara Karanga si din nou la drum 3 ore printr-o zona desertica si un soare arzator.

Ora 17 si punctul de start, de escaladere a varfului ne astepta cu un vant destul de puternic. Iata-ma la 4600 m, deja un record pentru mine, in tabara Barafu Camp. Credeti ca ziua se terminase? Abia incepuse. Dupa un somn de 4 ore, din care am reusit sa dorm doar 2 ore, a inceput urcarea. La miezul noptii m-am trezit si am luat micul dejun – inainte era un ceai, acum l-am inlocuit cu lapte si biscuiti. Vantul si frigul erau omniprezenti. Am putut incepe urcarea doar cu frontala in fata. „Pole, pole”, ca doar e intuneric si totul se produce mai mult din inertie. Lucrul pozitiv al urcarii noaptea e ca nu iti dai seama cat mai e pana in varf; vezi, poate, doar luminile de la celelate frontale ale persoanelor ce au inceput urcarea mai devreme.

Primul moment de cumpana a intervenit dupa nici o ora. Mult prea multe haine au dus la o supraincalzire. O pauza de cateva minute, o bucata de ciocolata si o gura de apa m-au readus pe calea cea buna. Pauzele erau scurte si rare. Ghizii ne incurajau tot timpul si ne spuneau sa nu adormim. La un popas, inchizand ochii 2 secunde, mai aveam putin si adormeam. Trebuie amintit ca in ultimele 48 de ore, cel mult 6 au fost somn. Restul doar ucari si coborari. Dar nu ne plangeam; doar noi alesesem sa facem acest lucru.

Distanta pe munte se traduce in timpul in care luna traverseaza intunericul cerului si momentul in care apar zorile zilei. In acel moment stii ca esti aproape de final si calvarul este pe final. Ori cel putin asa credeam. Era doar inceputul.

Atingerea varfului

Finalul a fost greu. Altitudinea incepuse sa isi puna amprenta din ce in ce mai mult. „Stella Point urmeaza”, ne spune ghidul. Unul din varfurile muntelui Kilimajaro. Am avut impresia ca o sa ajungem la el si ca varful e in directia opusa. Dupa o cotitura la stanga, in final se vedea un panou. Prima reactia a fost „GATA, am reusit, sunt pe varf. I DID IT!”, insa era Stella Point, nu Uhuru Summit.

Epuizat, fara pic de energie, ametit si cu vederea in ceata, m-am dus la ghid si i-am zis ca nu mai pot; vreau sa cobor, ca nu mai aveam nici cea mai mica energie disponibila sa urc inca 45 m pana in varf. El a venit cu un tub de oxygen, ridicandu-mi nivelul de la 65% la 87%. Oxigen era, insa energia o declarasem pierduta de mult.

Cu pasi de melc am inceput sa urc din nou; vantul era extrem de puteric si a reusit de 2 ori sa ma darame in zapada. La jumatatea drumului, decisesem din nou sa renunt. Norocul meu s-a numit Merly, o olandeza din grup ce m-a ridicat din starea de renuntare, zicand sa ii urmaresc pasii. Pas cu pas am inceput din nou sa merg.

Momentul vederii semnului iti da o energie nebanuita. Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns in varf a fost sa ma asez. Nu sa tip, sa ma bucur sau sa ma urc pe podium. Sa ma asez. O gura de apa, care era aproape gheata si cativa biscuiti si subit am avut din nou vlaga! Au urmat pozele pe un varf infernal.

Credeti ca se terminase totul? A urmat o coborare de 5 ore prin grohotis si pietris. Picioarele erau deja greu incercate. O scurta pauza de masa si 30 minute de somn la baza si din nou coborare. 7 ore de data aceasta. O ora in plus in cazul meu, deoarece ranile produse de ghete incepusera sa doara din ce in ce mai mult.

Pole, pole. Pas cu pas – asa este si in afiliere. Trebuie sa incepi de jos ca sa ajungi sus. Nu poti sari etape pentru ca apoi poti ramane fara oxigen.

Varful muntelui nu poate fi atins de catre incepatori fara pregatire. Afilierea de asemenea. Insa toata lumea poate incerca; fie muntele, fie afilierea. Este loc pentru toti. Insa nu toti vor ajunge in top. Rata de success pe Kilimanjaro este de 40%. Cred ca in afiliere este si mai putin.

Muntele inseamna pasiune si afilierea de asemenea. Fara pasiune nu exista rezultate.

Drumul spre varf a fost lung, greu si cu multe obstacole. Nu poti ajunge acolo intr-o singura zi. Cele 6 zile de urcare se traduc, nu prin 3 ani de munca, ci prin 6. Pregatirea este esentiala.

crengute

Sorin isi continua calatoria pe continentul african si puteti sa ii urmariti parcursul pe website-ul sau, www.kikijourney.com. Totodata, in limita timpului disponibil, el se va bucura sa va raspunda la intrebarile voastre legate de afiliere in comentariile de mai jos.

Va dorim si voua sa reusiti sa atingeti cele mai inalte performante in orice domeniu va pasioneaza, dar mai ales in afiliere!

Distribuie articolul pe:
TwitterFacebook
The following two tabs change content below.

Cauta:




Aboneaza-te la newsletter!

Adauga adresa ta de email pentru a primi recomandari & noutati Profitshare:
Copyright © 2009-2018 Conversion Marketing